Intalniri sporadice… pe necunoscute

Sunt vieti care se intersecteaza fugar cu a ta, 1 ora, 1 minut, o fractiune de secunda. Cateodata iti raman in minte iar cateodata ti le aminteti doar pentru ati confirma ca Dumnezeu nu zoaca zaruri.

Pe T l-am vazut in repetate randuri fara a-mi atrage atentia in mod deosebit. Viata nu iti arunca brusc in brate oximoronul, mai intai te pregateste, te ia treptat. Asa se face ca printre zecile de colegi care veneau in biroul meu sa isi pregateasca o cafea (aparent aveam cel mai bun expresor), se nimerea din cand in cand sa apara si T. L-am remarcat pentru ca avea un mod de a se imbraca mai nonconformist pentru mediul corporatist in care lucram. Blugi foarte largi si cu turul lasat, camasi si tricouri largi, adidasi- niciodata pantofi. Ce mai, exact cum consideram ca nu trebuie un barbat sa se imbrace. Pe langa exteriorul asta rebel contrasta atitudinea tacuta si retrasa. Cand intra spunea “buna ziua” atat de incet incat de abia il auzeai. Apoi foarte calm si sigur se ducea la expresorul de cafea. Nu scruta biroul cu privirea, nu epata prin gesturi ample si ton ridicat precum ceilalti colegi. Nu. Cat expresorul bolborosea statea cu spatele la noi, concentrat la aparatul de cafea. Toata concentrarea lui mai era intrerupta din cand in cand de U care ii adresa o gluma sau cate o vorba spusa la misto. Ai fi zis ca ardeleanul, caci ardelean pur sange este, ar fi tacut molcom dar nu… urmau un sir de replici hazlii si inteligente si hohote de ras.

Astea le-am observat cu coada ochiului. Eram mereu ocupata si nu aveam timp si nu imi dadeam voie sa mi se distraga atentia. Nu stiam nici cum il cheama si sincer nici nu ma interesa. Important era sa imi fac treaba bine, repede si eficient, sa evoluez, sa am o cariera. Cariera era cea mai importanta.

Intr-o zi am primit un mail:

“Dragi colegi,

Cu ocazia implinirii frumoasei varste de 18 ani va invit la o projitura, o maslina, o discutie.

T”

Nu am facut legatura dintre nume si el. In plus, nu aveam niciun coleg de 18 ani. Am refuzat politicos printr-un mail motivand ca am foarte multa treaba. Am primit in schimb, spre surprinderea mea, promisiunea ca imi pastreaza o felie de tort. OK. Pot sa traiesc si fara o felie de tort asa ca am ignorat promisiunea.

A urmat la scurt timp teambuildingul la munte. In prima zi am racit si nu am putut participa la jocurile organizate pentru noi. Am stat in camera cu o tona de servetele de nas, Coldrex si mult somn. Mai pe seara a venit si colega mea de camera.

-In seara asta avem cina festiva. Stiu ca nu te simti bine dar nu te mai las sa stai singura. Fa repede un dus si imbraca-te!

Am protestat putin dar m-am ridicat din pat. Colega mea era foarte cocheta si frumusica. S-a machiat cu meticulozitate in timp ce eu doar mi-am pieptanat parul. Cand am considerat ca aratam suficient de prezentabil am coborat amandoua spre restaurantul hotelului. Am facut o intelegere noi fetele tinere din companie: nu ne imbracam elegant, exclus rochiile si pantofii cu toc. Asa ca toate am mers imbracate sport mai putin A. Evident ca toate privirile admirative ale barbatilor si rautacioase ale femeilor erau spre ea.

Desi racita, era pentru prima oara cand, chiar daca erau multi oameni in jurul meu, puteam sa interactionez cu ei. Semn bun! Tratamentul isi facea efectul. De curand descoperisem ca am anxietate sociala. Era ceva nou pentru mine sa ma simt libera si confortabil in preajma oamenilor. In ultima perioada taceam mult, roseam des si locul de munca si colegii erau un mediu ostil pentru mine. Mi-am dat seama ca ceva nu este in regula in timpul unui training unde se purtau discutii libere. Asteptand sa vina randul meu, ma treceau zeci de sentimente si de ganduri, vroiam sa se termine mai repede si sa plec de acolo, sa nu mai simt toti ochii atintiti asupra mea, sa nu se mai faca atata liniste cand trebuie sa vorbesc. Feedback-ul unui coleg a fost motivant: “Cu atitudinea asta nu ajungi departe. Ti-o spun prieteneste.”. Cum sa nu ajung departe? Si cariera mea? M-am infuriat! Ajunsa acasa, am inteles ca am o problema. M-am documentat si cu greu am ajuns la doctor. Nu m-a luat prin surprindere cand, dupa enumerarea simtomelor, mi-a spus: anxietate sociala. Stiam. Citisem. Stiam ce am, de aceea am mers direct la un specialist care se ocupa exact de terapia care dadea cele mai bune rezultate in astfel de afectiuni. Dar terapia nu a fost de ajuns, specialistul nu chiar atat de specialist asa ca am mers si la un alt doctor care, cu 2 pastile, mi-a luat tot freamatul interior. Asa ca am profitat si am vorbit cu cat mai multi colegi posibil. La un moment dat apare si T.

-Imi dai te rog o tigara? Vad ca fumezi aceleasi ca si mine.

-Ok! Poftim!

Si dus a fost pe ringul de dans unde si-a petrecut toata seara pe ritmuri lascive impreuna cu U. Tin minte ca in jur se puneau tot felul de pariuri pe seama lor. Nu mi-a pasat pana in momentul in care am ramas fara tigari asa ca m-am dus direct la T.

-Imi poti da o tigara? Am ramas fara.

S-a uitat pentru o fractiune de secunda la mine si fara sa spuna nimic mi-a dat pachetul si a plecat. Am inganat un multumesc si am luat pachetul. Cand il deschid sa iau o tigara, surpriza! Pachetul gol! Cata aroganta! Cata nesimtire! Cine se crede sa faca misto de mine?! In fond nici nu ne cunoastem si asta nu este un comportament pe care sa il agreez. Orgoliul meu s-a aprins instant.

Dar eram prea bucuroasa ca pot vorbi cu oamenii pentru a-mi bate capul prea tare cu un asemenea specimen.

Si zilele au trecut pana intr-o zi cand…

 

Advertisements

Preambul… neluminat

Apogeuri, puncte de minim si de maxim… cat poate un om sa traiasca in uitare?

Am crezut ca am invatat ceva. Am crezut!

Si inca o cred!

Am evoluat invatand. Am analizat, m-am analizat, am gresit si am suferit, m-au ajutat si m-am ajutat. Exista un moment in care te ascunzi in ceata, te ascunzi de tine. Si eu m-am ascuns. Ultimii ani i-am simtit frumosi, imi aduc aminte ca m-am simtit frumos dar nu luminoasa. Pentru ca un om lumineaza prin ceilalti. Singur, lumina nu exista. Luminam prin ceilalti ca extensii wireless numai ca exista un punct in care teoria nu mai exista si nu stim ce lumineaza, eu prin ei sau ei prin mine. Si cum? Cum interactioneaza oamenii la nivel atat de profunt, de metafizic? Cum o mama stie ca fiul ei are ceva? Cum? Cum stim sigur ca fratele o sa vina acasa pt ca a promis? Si chiar vine! Citim prin ei la fel cum luminam prin ei si cu toate astea nu. Nu vrem sa intelegem. Am citit dar am ascuns paginile de ochii mei.

Cat poti sa speri? Pana cand? Cat de mult?

Nu am luminat si nu am fost luminata. Am citit, am simtit ca nu luminam dar TEAMA, ea, singura, marsava, m-a ajutat sa ma ascund. M-a luat sub aripa ei si apoi m-a inghitit.

Stau acum si ma gandesc daca a fost chiar factorul principal care a generat haosul ce a urmat. Am resimtit vinovatie, tentatia de a ma conforma unor pretentii intangibile cu dragostea.

Teama de a prelua raspunderea ascunde oamenii sub un tiran protector. Asta a fost?  Mi-am iubit tiranul cum orice victima autodeclarata isi iubeste tiranul. Am fost prea victima… orice razboinic isi doreste un adversar pe masura, asta presupunand ca exista orgoliu si in tiranul meu exista cat cuprinde.

Conventii sociale…pretinse conventii sociale. Ma intorc la “ceea ce ne dorim nu este neaparat ceea ce avem nevoie”. M-a obsedat citatul asta de prima oara cand l-am citit. Am simtit ca o sa il folosesc si o sa imi foloseasca. Nu l-am folosit. Stiam ceea ce isi doreste sexul masculin, ii auzeam spunand raspicat si tare ce nu, ce da… le place, isi doresc. Victima slaba, m-am conformat. Din dorinta de a fi special pt cineva am uitat ca speciala este constructia mea, pana in punctele viscerale cele mai neexplorate, fiziolagic, psihologic, citoplasmatic, ideologic si principial. Mai ales principial! Eiii…si ce se intampla cu toata structura asta unica, neluminata si invelita in teama cand victima, autodeclarata, merge pana la capat si taie bucati din coloana ei vertebrala? Fiecare principiu, neonorat cu respectul intiparit in ADN aduce un pseudocolaps… si facand o suma de la i=1 pana la un numar direct proportional cu adancimea gaurii de teama rezulta colapsul cel mare.

Oximoronul meu

This is the excerpt for your very first post.

Prima mea postare!

O sa incep cu o intrebare: ai intalnit vreodata pe cineva are te-a atins atat de profund si ai simtit viata pe culmi atat de inalte cum nu credeai ca este posibil? Daca da, atunci o sa intelegi si o sa rezonezi cu blogul meu. Daca nu, inchide laptopul si fugi in viata si cauta sa simti.

Blogul asta este draftul pentru cartea ce vreau sa imortalizeze o dragoste pe cat de complicata pe atat de imposibil de descris; dar o sa o povestesc pentru ca mi-am promis si pentru ca nu pot lasa neobservat, uitat intr-un sertar, cel mai bun si totodata cel mai rau om. Nu pot si nu vreau sa sterg, sa arunc cu praf, sa ascund in nori oximoronul vietii mele.

Iti multumesc T ca ai fost atat de prezent in viata mea!